Eliza și dascălii nepotriviți


Eliza, născută cu încredere în sine și ambiție pură, crescută intr-o familie din clasa muncitoare post-ceaușistă, a pornit voios, ca orice alt copil, spre instituția care ar trebui să o ajute să înțeleagă cine e ea și cum ar putea să-și croiască cu mai mare indeletnicire viitorul.

Așadar, voinica noastră eroină întâlnește de cu zori falnicul sistem de invatamant, singurul sistem ce are ca ocupație primară producerea pe bandă rulantă a fel de fel de caractere care se așteaptă a fi din ce mai pricepuți și cu aptitudini diversificate.

Primii ani petrecuți în sistem au convins-o pe Eliza ca trebuie să renunțe la visele ei puerile, situație cauzată de la bun început prin catalogarea, atât de amănunțită, a datelor familiale și sociale ale fiecărui copil. Date care nu făceau altceva decât sa separe copiii de la vârsta pruncimii în clase sociale. Cum era de la sine înțeles, sau mai bine spus conform dictaturii catalogate, Eliza nu se putea număra printre copii care o țineau de mână pe d-na învățătoare în drum spre casă de la școală, sau prin naivitatea ei să se amestece cu anumiți colegi, că de’, poate o să le scadă rangul...

Eliza s-a apucat de țesut, încercând să țese cât de multe cămăși din fire de urzică necesare să se protejeze, deși perfect conștientă că purtându-le avea să-și creeze o suferință enormă, totodată ascunzându-și profund frumusețea de lebădă, plăpândă și gingașă, în crunta realitate umană.

Iar dacă am fi crezut că salvarea ar fi fost cuvenit să vină din partea sistemului, acesta dimpotrivă părea că dinadins încearcă să șlefuiască la unison toți copii. Fiecare an prezenta aceeași poveste repetitivă, lăsând urme în mintea Elizei, prin toate întrebările și jocurile de poziție inițiate tocmai de cadrele didactice, care prefăcându-se cu ignoranță, spun folosind cuvinte deșarte că visele Elizei nu au niciun viitor, că ar trebui să fie mai atentă la realitatea înconjuratoare... Munca grea depusă de Eliza de-a lungul anilor e mereu vazută în van și inutilă, distrusă ușor prin întrebări acide și personale, ca și cum acești dascăli țineau penița ce scria destinul ei.

Însă ea, cu înverșunare, a decis că nu poate lăsa pe altcineva să-i dicteze destinul, e destul că au făcut-o să renunțe să mai viseze. Mulțimea de cămăși create în timp a devenit din ce în ce mai diversă: unele croite din formule, altele cu povești, nuvele și romane, cu ani și evenimente istorice