Când părinții ne devin copii


Un amic şi-a luat azi adio de la tatăl său... Nimic nou sub soare, însă tatăl lui seamănă foarte bine fizic cu tata. Şi am avut cumva sentimentul că am pierdut şi eu ceva...şi m-am gândit la tata. Doamne, cât pot să iubesc omul ăsta! Şi mi-a fost frig pe dinăuntru la gândul că într-o zi îmi voi lua şi eu adio de la tata. Din bradul de bărbat cu păr negru, ondulat şi chip frumos, azi este un bătrânel-copil naiv, bun, blând care mă întreabă la telefon dacă am mâncat sau dacă am mâncare. Când merg la ei, la părinţii mei, el vine primul spre mine. Acum, de ceva ani, e mai mic de înălţime decât mine. Îi place că-l sărut pe frunte ca pe un copil. Şi el stă şi i se umezesc ochii ca şi lui moş Costache al lui Călinescu, iar eu mă simt oarecum Otilia lui. Niciodată nu m-a lăsat să plec cu mâna goală de la el. Când nu se poate ridica din pat, o întreabă pe mama de mai multe ori, în şoaptă, dacă mi-a dat ceva. Tata nu a ştiut niciodată ce vârstă am şi nici în ce clasă sunt, dar a avut grijă să am camera mea, să dorm întotdeauna în pijamale şi să mă plimbe prin ţară. Îmi amintesc câ în ziua în care am împlinit 18 ani mi-a reproşat că nu am fost la ora prânzului acasă să-l ajut cu masa de prânz. Păi nu eram acasă că aveam examen de bac. El de unde să fi ştiut...muncea ca să ne aducă de toate. Nici acum nu a uitat acea zi şi lăcrimează şi are remuşcări când îmi povesteşte ce rău a fost atunci cu mine. Tata...abia acum realizez ce relaţie frumoasă şi specială avem noi doi. Şi mi-e atât de drag...

Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Featured Posts
Recent Posts
Archive

Londra

Marea Britanie

info@romaniimpreuna.co.uk
(+44) 770 7851159

© 2016 by Români Împreună