Despre româna celor plecați


Întotdeauna va exista această ,,luptă’’ între cei rămași în țară, care nu înțeleg cum cineva își poate uita limba maternă și cei plecați, care, ei bine… uită DIN limba maternă. Asta nu înseamnă că ei uită limba în întregime, sau că nu mai înțeleg. Dar sunt cuvinte și expresii pe care, nefolosindu-le, le pot uita. Și e absolut normal, când trăieșți în altă țară, să comunici în limba locală.

Eu mi-am trăit mai mult de jumătate din viață în Marea Britanie. În primul an, am început deja să visez și să gândesc în engleză. De-atunci, mintea mea trebuie să traducă totul din engleză în română.

Și așa cum româna are expresii care nu pot fi traduse în altă limbă, cuvânt cu cuvânt, la fel engleza are expresii care, traduse, nu au același înțeles. Ceea ce înseamnă că, de multe ori, e foarte posibil să spun și/sau să scriu bazaconii. Uneori îmi dau seama că ceva nu are înțeles, alteori nu-mi dau seama.

Așa că, deși până să plec din țară, mă mândream cu faptul că puteam vorbi româna la un nivel elevat, acum, de cele mai multe ori, nu-mi mai găsesc cuvintele, iar româna mea e foarte simplă.

Mai mult de-atât, dacă uneori discutam cu cineva care folosea ,,mi-ar place’’ în loc de ,,mi-ar plăcea’’ sau ,,vroiam’’ în loc de ,,voiam’’ (sau ,,vream”), mă găseam în situația de a trebui să mă gândesc care e forma corectă. Lucru care, sub nicio formă, nu mi s-ar fi întâmpla