Zâmbetul care mi-a încălzit sufletul

Mă grăbeam spre muncă, când la colțul străzii, am fost întâmpinată de un scaun cu rotile gol. Mi-am ridicat privirea și la vreo 100 de metri în fața mea, am văzut o femeie cu părul lung și negru, de care se sprijinea o altă femeie, blondă și puțin mai în vârstă, care se străduia să meargă.

Însoțitoarea era blândă și răbdătoare și am observat că doamna blondă, deși avea un trup suplu și destul tânăr, încerca din greu să-și păstreze echilibrul și să pună un picior în fața celuilalt. M-am întrebat ce i s-a întâmplat. Poate un accident. Poate s-a născut așa.

Era atât de determinată să meargă, încât mi-a umplut inima cu admirație. Am rămas în urma lor, în caz că aveau nevoie de ajutor să le aduc scaunul mai aproape.

Am realizat că o susțineam în gând, încurajând-o să ajungă la celălalt capăt cu bine. Am încetinit. În acel moment, simțeam că fiind acolo s-o văd pe femeia blondă ajungând la capătul trotuarului era mai important decât graba mea spre muncă. Apoi m-am gândit cât de norocoasă sunt că pot merge.

Când au ajuns la capătul trotuarului, am auzit glasul călduros al însoțitoarei: ,,OK, acum ne oprim, iar eu o să aduc scaunul" și i-a pus mâinile femeii mai în vârstă în jurul unui stâlp, pentru suport. Fiind deja în spatele lor, i-am atins umărul femeii mai tinere și am întrebat-o dacă pot să-i aduc eu scaunul. S-a întors, mi-a mulțumit zâmbind și m-a asigurat că totul e bine.

La auzul vocii mele, doamna blondă, cu umerii plecați și cu mâinile în jurul stâlpului, și-a ridicat puțin capul și pentru câteva clipe, privirile ni s-au încrucișat. Atunci i-am văzut fața asimetrică, semn că suferise un accident vascular cerebral.

Doamna blondă, o femeie la doar cinzeci și ceva de ani, învăța din nou să meargă. Cu fața mângâiată de soarele dimineții și cu ochi blânzi și calzi, mi-a șoptit: ,,Mulțumesc... Mulțumesc’’. I-am zâmbit și mi-am continuat drumul cu un nod în gât. După câțiva pași, m-am întors. Cu mâinile în jurul stâlpului, cu umerii plecați și capul ușor ridicat în direcția mea, doamna blondă mă privea din urmă. Văzând că m-am întors, fața i s-a mișcat într-un zâmbet, apoi și-a eliberat o mână și a încercat să-și ridice brațul în semn de rămas bun.

Un val de căldură mi-a inundat tot corpul, iar amintirea acelui gest continuă să-mi umple inima cu bucurie.

Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Featured Posts
Recent Posts
Archive

Londra

Marea Britanie

info@romaniimpreuna.co.uk
(+44) 770 7851159

© 2016 by Români Împreună