Zâmbetul care mi-a încălzit sufletul

Mă grăbeam spre muncă, când la colțul străzii, am fost întâmpinată de un scaun cu rotile gol. Mi-am ridicat privirea și la vreo 100 de metri în fața mea, am văzut o femeie cu părul lung și negru, de care se sprijinea o altă femeie, blondă și puțin mai în vârstă, care se străduia să meargă.

Însoțitoarea era blândă și răbdătoare și am observat că doamna blondă, deși avea un trup suplu și destul tânăr, încerca din greu să-și păstreze echilibrul și să pună un picior în fața celuilalt. M-am întrebat ce i s-a întâmplat. Poate un accident. Poate s-a născut așa.

Era atât de determinată să meargă, încât mi-a umplut inima cu admirație. Am rămas în urma lor, în caz că aveau nevoie de ajutor să le aduc scaunul mai aproape.

Am realizat că o susțineam în gând, încurajând-o să ajungă la celălalt capăt cu bine. Am încetinit. În acel moment, simțeam că fiind acolo s-o văd pe femeia blondă ajungând la capătul trotuarului era mai important decât graba mea spre muncă. Apoi m-am gândit cât de norocoasă sunt că pot merge.

Când au ajuns la capătul trotuarului, am auzit glasul călduros al însoțitoarei: ,,OK, acum ne oprim, iar eu o să aduc scaunul" și i-a pus mâinile femeii mai în vârstă în jurul unui stâlp, pentru suport. Fiind deja în spatele lor, i-am atins umărul femeii mai tinere și am întrebat-o dacă pot să-i aduc eu scaunul. S-a întors, mi-a mulțumit zâmbind și m-a asigurat că totul e bine.