Se aude Crăciunul, se simte, e aproape...


Demult, în perioada asta dinaintea Crăciunului, în gospodării era zarvă multă, altfel de pregătiri, altfel de gânduri, altfel de dorințe. Crăciunul, în vremea copilăriei mele, era o altfel de poveste Crăciunul se sădea în suflet puțin câte puțin, sămânță de lumină ce urma să erupă în seara de Ajun. Începeam să repetăm colindele de pe la sfârșitul lui noiembrie, când stelele luceau devreme și mai reci, când gerul începea să muște noaptea și când știam că Moș Crăciun se așezase la stâna din Avrigel. Bunicul era „proful” nostru de colind și „buchiseam” seara, împreună, cântări vechi, colind de ceată, cu vocile noastre pițigăiate de copii care zgâriau tonul de bas al bunicului, dar ne ieșeau cântările bine până la urmă și reușeam să „ducem”, până la capăt, „Viflaimul” sau „Maria” fără să ne încurcăm. Crăciunul era anunțat de primele zăpezi care prevesteau vacanțe vesele, sărbători frumoase și siguranța că moșul va ajunge la noi fiindcă sania avea pe ce să alunece. În casele cu fete sau feciori ajunși la vârsta ieșitului la ceată se făceau ultimele retușuri la costume, era important ca iia sau cămașa să fie cele mai mândre și atunci când se va juca în uliță sau în centru, mamele să tragă cu ochiul la puii și picăturile de pe mânecile jucătorilor. Era zarvă, era emoție, era bucurie, căci de fapt asta era esența Crăciunului : bucuria. Bradul nu apărea în case decât în Ajun, erau mari excepții copiii care aveau în fereastră bradul înainte de această zi, aveam însă toți, pregătite, noi podoabe și bineînțeles steaua, pentru că ziua de Ajun era luuuungă și începea cu zarva colindului de stea. În fiecare seară scrutam departele sperând să vedem luminița de la stâna la care se coborâse Moșul, a doua zi, cei care nu văzuserăm nimic stăteam cu inima cât un purice ca nu cumva să i se fi întâmplat ceva Moșului și să nu mai poată veni. Ne linișteam însă fiindcă întotdeauna era un copil care văzuse luminița. „Aha, Moșul era acolo, ce bine!” și intram în cotidian cu bucuria că-l vom vedea pe Moșul, dar și cu puțintică invidie că nu am văzut noi licărind lumina în munte. Nici prin cap nu ne trecea să punem la îndoială spusele acelor copii! Ne achitam veseli și harnici, pricepuți sau stângaci, de treburile pe care ni le dădeau părinții căci Crăciunul se pregătea cu eforturile tuturor, mari și mici și fiecare avea ceva important de făcut. Bineînțeles că nu lipseau șotiile dintre care evadările în Ostrov la „dat pe gheață” sau pe ''Răveca” la săniat erau în top. Între timp Crăciunul creștea frumos în sufletele noastre și se contura în treburi, sarcini, dorințe aproape ca un personaj. Făina nouă făcută la moară - „pentru Crăciun”, porcul rânduit în bucate frumoase la afumat - „pentru Crăciun”, hainele noi, planurile, colindele, steaua decorată frumos, totul era „pentru Crăciun”. Dimineața zilei de Ajun debuta cu mirosul lemnelor arse de la cuptoarele încinse pentru pâine și cozonac. Apoi mireasma aluatului copt. Primul era mirosul pâinii care, pentru că era făcută „pentru Crăciun” avea parcă o altfel de aromă și promitea... mireasma ceva mai târzie a cozonacului - căci atunci, mirosea a cozonac pe fiecare stradă. Noi primeam un „pui” sau „pupăză” făcută din aluatul adunat de pe marginea trocii în care frământase mama. Copt în gura cuptorului, gata înaintea cozonacului, acel „pui” era promisiunea dulcelui de mai târziu. Era tot un du-te – vino pe străzi în ziua de Ajun: copiii cu steaua sau trimiși cu treburi, feciorii cu căruțele cu lăutarii mergând după lemne, femei cu șorțul alb, trecând repede strada la vreo vecină cu vre o problemă sau o rețetă, oameni care aveau ceva de rezolvat, satul era viu și contribuia în ansamblu la construirea atmosferei de sărbătoare. Nu erau beculețe pe străzi, ar fi fost poate frumos, dar luminile creșteau în suflet, nu era febra cumpărăturilor, nu erau evadările în stațiuni, erau doar pregătiri pentru Crăciun. Pregătiri ale sufletului și ale ambientului, pregătiri ale omului și ale comunității. Poate că erau și griji, dar toată lumea le încuia undeva, iar cei care le observau cel mai puțin erau copiii. Grijile noastre erau: zăpada, care era de obicei destulă, gheața de pe canalele din Ostrov, pregătirea stelei, colindele și zvonurile despre Moș, zvonuri care erau multe și mai ales contradictorii. Bătrânii râdeau de noi spunându-ne că Moșul nu vine în „ăst an, că-i beteag rău de-un picior și nu se poate sui în sanie” iar noi ne gândeam la leacuri și comprese pentru piciorul Moșului uitându-ne cu ochii măriți de îngrijorare spre munte, apoi aflam că a fost doar o spaimă și că, de fapt, Moșul e pregătit să vină la vale cu sacul doldora de daruri. Îl întâlnise a'lu' Sucel prin pădure căutând brăduți și-l ajutase pe Moș să ajungă la stână. I-a dat chiar și un sac nou că nu-i ajungea Moșului sacul său, daaaa, musai să fim harnici și cuminți. Și eram, adică harnicuți că despre cumințenie mai era de discutat. În ziua de Ajun, Crăciunul îmbrăca satul: cu mirosul pâinii calde și al cozonacilor, cu muzica și strigăturile feciorilor din cete, cu poveștile despre rețete de cozonaci, cu „primiți cu steaua” și cântecele de stea, cu grija gospodinelor ca totul să se coacă frumos, cu colindul cetelor de feciori seara, cu Moșul, bradul și darurile și cu multe alte gesturi mărunte care, însă, făceau parte din marele ritual „pentru Crăciun”. Ziua de Ajun era lungă, grea, dar deosebit de frumoasă, iar lumina ce se copsese în suflete erupea în seara de Ajun în bucuria și minunea sărbătorii, în colind, în dar, în frumusețea gesturilor simple, în urarea ca „sara din ia-sară, cu pace și cu bucurie”. Zilele de Crăciun sunt... o altă poveste: cu feciori și fete, cu joc în cete, cu Meteleaua. Da, Crăciunul are povestea lui și începe cu cea mai frumoasă zi, cea de Ajun. Trăiți ziua de Ajun cu fiecare clipă... vie!

Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Featured Posts
Recent Posts
Archive

Londra

Marea Britanie

info@romaniimpreuna.co.uk
(+44) 770 7851159

© 2016 by Români Împreună