Mărturii despre Unire


Drumul la Bălgrad (Intoarcerea) „L-ați văst pe Sȃlea, Oană? L-ați văst... Oană? Lacrimile femeii luceau ca două boabe de rouă în ochii negri, iar tremurul mainilor încerca să si-l ascunda sub sorț, a doua întrebare o pusese soptit, căci vocea i se înnecase. Sȃlea plecase pe front încă din primele zile de război si vestile de la el au fost rare, ca si vestile despre alți avrigeni plecați departe, pe fronturile războiului, dar de un an nu mai stia chiar nimic. Acuma, că Ţara-i a noastră întreagă or veni acasă, asa-i Toadere, ce zic ai nostri, mȃncat-au cu voi, găsȃtu-i-ați? Cȃnd vin acasă, or veni de Crăciun? O ajuns pita? Oamenii erau osteniți de drum lung, dar multumiți cu împlinirea unui vis purtat în sȃnge de multe veacuri. Se ostoia în sufletul lor durerea unor pierderi care, acum se vădeau a nu fi fost în zadar, dar rămȃneau încă multe răni. Ce puteai să-i spui unei mame care întreabă de feciorul ei sau unei neveste ce stătea stingheră mai în margine întrebȃnd doar cu ochii „da' omu' meu, văzutu-l-ați?” Ce puteai să răspunzi întrebării scurte a unui copil „tata?”. Dintr- o dată drumul de la Bălgrad la Avrig părea mai lung si cojoacele mai grele. Dintr-o dată stropul de Ţară mare si liberă pe care îl aduseseră în sufletul si în povestile lor devenea mai scump decȃt oricȃnd, în stropul acela era si Sȃlea si omul nevestei si tatăl copilului, în stropul acela erau cei pieriți si cei dati disparuți, erau cei înlăcrimați si cei cărora durererile le secaseră ochii, acolo era si grija, si dorul si durerea, dar tot acolo era si visul lor împlinit, era bucuria că lacrimile si sȃngele n-au curs în zadar si mai era si speranța că ceea ce lasau copiilor, nepoților, strănepoților este o Tară adevarată, un pămȃnt liber si o viață mai bună. De aceea au dat steagul si traista nouă ce le arboraseră la Bălgrad, Bisericii, „să le puie popa acolo să stie cei ce-or veni, c-am fost”. Si povestea curgea tristă pentru că pita dată la Bălgrad a fost mai mult pomană pentru cei care au pus temelie de sȃnge Ţării asteia. Au pus, acolo la Bălgrad, pe mănusile carului, steagul țesut în nopțile dinaintea plecării si o traistă nouă- ăsta era semnul prin care avrigenii se recunosteau între străini: traista - si au asteptat, era o mare de lume ocolo si altfel n-ar fi fost chip să-i întalnească pe ai lor. Erau domni si cătane, ofițeri si țărani, erau oameni veniți din toate părțile Ardealului. Se opriseră avrigenii lȃngă un grup de oameni veniți din nord, de pe Iza, cu aceleasi doruri si cu aceleasi dureri, cu aceleasi speranțe, s-au împrietenit repede. Nu se auzea ce vorbeau domnii la tribune, se spunea că fuseseră 8 tribune, undeva prin mijlocul cȃmpului plin de oameni, dar veneau vestile din om în om. Cȃnd, în vremea amiezii, a ajuns la ei vestea că „s-a săvȃrsit” avrigenii au întors loitrele carelor si au asternut stergare noi de cȃnepă, au tăiat pitele si au chemat oamenii din jur la o îmbucătură „de-acasă, de post”. S-au bucurat cȃnd au ajuns la ei, mai întȃi învățătorul Nicolaie, apoi profesorul Cȃndea. „Am văzut traista si am stiut că avrigenii nostri sunt aici, a spus învățătorul Ion Niculaie, am stiut că ați plecat spre Alba, nu mi-a spus nimeni, dar am simțit, v-am simțit aproape. Acolo sunt fripți viței si berbeci – a spus arătȃnd spre o margine a cȃmpului- dar e mai bună mȃncarea de-acasă chiar dacă-i de post, Doamne ajută!”. Apoi, profesorul Cȃndea a adus pe părintele Nistor, care păstorea intr-o mȃnăstire lȃngă Bucuresti, dar care se trăgea din părinți ardeleni, ca „să