Mărturii despre Unire

December 1, 2017

 

Drumul la Bălgrad (Intoarcerea)

„L-ați văst pe Sȃlea, Oană? L-ați văst... Oană
Lacrimile femeii luceau ca două boabe de rouă în ochii negri, iar tremurul mainilor încerca să si-l ascunda sub sorț, a doua întrebare o pusese soptit, căci vocea i se înnecase. Sȃlea plecase pe front încă din primele zile de război si vestile de la el au fost rare, ca si vestile despre alți avrigeni plecați departe, pe fronturile războiului, dar de un an nu mai stia chiar nimic.
Acuma, că Ţara-i a noastră întreagă or veni acasă, asa-i Toadere, ce zic ai nostri, mȃncat-au cu voi, găsȃtu-i-ați? Cȃnd vin acasă, or veni de Crăciun? O ajuns pita?

  Oamenii erau osteniți de drum lung, dar multumiți cu împlinirea unui vis purtat în sȃnge de multe veacuri. Se ostoia în sufletul lor durerea unor pierderi care, acum se vădeau a nu fi fost în zadar, dar rămȃneau încă multe răni. Ce puteai să-i spui unei mame care întreabă de feciorul ei sau unei neveste ce stătea stingheră mai în margine întrebȃnd doar cu ochii „da' omu' meu, văzutu-l-ați?” Ce puteai să răspunzi întrebării scurte a unui copil „tata?”.
 
   Dintr- o dată drumul de la Bălgrad la Avrig părea mai lung si cojoacele mai grele. Dintr-o dată stropul de Ţară mare si liberă pe care îl aduseseră în sufletul si în povestile lor devenea mai scump decȃt oricȃnd, în stropul acela era si Sȃlea si omul nevestei si tatăl copilului, în stropul acela erau cei pieriți si cei dati disparuți, erau cei înlăcrimați si cei cărora durererile le secaseră ochii, acolo era si grija, si dorul si durerea, dar tot acolo era si visul lor împlinit, era bucuria că lacrimile si sȃngele n-au curs în zadar si mai era si speranța că ceea ce lasau copiilor, nepoților, strănepoților este o Tară adevarată, un pămȃnt liber si o viață mai bună. De aceea au dat steagul si traista nouă ce le arboraseră la Bălgrad, Bisericii, „să le puie popa acolo să stie cei ce-or veni, c-am fost”.

  Si povestea curgea tristă pentru că pita dată la Bălgrad a fost mai mult pomană pentru cei care au pus temelie de sȃnge Ţării asteia. Au pus, acolo la Bălgrad, pe mănusile carului, steagul țesut în nopțile dinaintea plecării si o traistă nouă- ăsta era semnul prin care avrigenii se recunosteau între străini: traista - si au asteptat, era o mare de lume ocolo si altfel n-ar fi fost chip să-i întalnească pe ai lor. Erau domni si cătane, ofițeri si țărani, erau oameni veniți din toate părțile Ardealului.

  Se opriseră avrigenii lȃngă un grup de oameni veniți din nord, de pe Iza, cu aceleasi doruri si cu aceleasi dureri, cu aceleasi speranțe, s-au împrietenit repede. Nu se auzea ce vorbeau domnii la tribune, se spunea că fuseseră 8 tribune, undeva prin mijlocul cȃmpului plin de oameni, dar veneau vestile din om în om. Cȃnd, în vremea amiezii, a ajuns la ei vestea că „s-a săvȃrsit” avrigenii au întors loitrele carelor si au asternut stergare noi de cȃnepă, au tăiat pitele si au chemat oamenii din jur la o îmbucătură „de-acasă, de post”. S-au bucurat cȃnd au ajuns la ei, mai întȃi învățătorul Nicolaie, apoi profesorul Cȃndea. „Am văzut traista si am stiut că avrigenii nostri sunt aici, a spus învățătorul Ion Niculaie, am stiut că ați plecat spre Alba, nu mi-a spus nimeni, dar am simțit, v-am simțit aproape. Acolo sunt fripți viței si berbeci – a spus arătȃnd spre o margine a cȃmpului- dar e mai bună mȃncarea de-acasă chiar dacă-i de post, Doamne ajută!”. Apoi, profesorul Cȃndea a adus pe părintele Nistor, care păstorea intr-o mȃnăstire lȃngă Bucuresti, dar care se trăgea din părinți ardeleni, ca „să cetească” acolo numele celor căzuți : „numa să le cetesti numele părinte, numa să cetesti că Dumnezeu stie ce să facă cu sufletele lor, iar Ţara le-o impărtăsit deja sȃngele”. Oamenii din Iza au pus si ei alături, pe aceleasi loitre bucatele scoase din traista lor si au închinat împreună, pentru vii si pentru morți, pentru ieri, pentru azi si mai ales pentru maine. Au chemat si cătane la masa lor întreband de ai satului si au mai aflat si oarecari vesti. 

   Acum întorsi acasă i-a primit satul cu sufletul muncit de întrebări, dar si cu bucuria întregirii. Despre ce-au vazut ei in drumul spre Bălgrad si la Marea Adunare povesteau pe rȃnd răspunzȃnd si la întrebările lucinde în lacrimi, atunci cȃnd aveau răspuns, cȃnd nu , rămȃneau tăcerile să doarǎ. Despre cum va fi acum cu Ţara or spune ai nostri, cei care reprezentaseră oficial Avrigul si Cercul electoral de la Cisnadie, acolo la Bălgrad, si care s-or întoarce curȃnd, mai avuseseră de facut si semnat înscrisuri. 

Aflaseră si că războiul nu se sfȃrsise si că ai lor, plecați la lupta n-or veni încă acasă, că Vasile lu' Gheorghe al Vidului , trimis de oaste în America cea mare, a făcut bun lucru pentru întregire sau că acum oastea musai să curețe Ardealul de dusmani si că Regele Ferdinand va fi uns la Bălgrad ca Rege pentru toți romanii. 
- Si Gore? întrebarea fusese rostită aproape în soaptă de Dumitru, un băiețandru care-si atințise ochii plini de lacrimi pe un toiag, încrustat frumos de care era legat un fluier , aflat în car – Gore, Nene Toadere?
Mos Toader i-a întins băiatului toiagul: 
- Gore nu mai e Dumitre, nu mai e. L-au dus în spital la Craiova, dar s-a stins. Am întȃlnit la Bălgrad pe Sergentul lui.
Oamenii au plecat cu vestile spre case, tăcuți si solemni. Se cuvenea să fie asa, acum lucrurile se schimbaseră si Tara se întregise. 
A rămas în ulița Dumitru, gȃrbovit parcă de griji si cu obrajii siroind de lacrimi pe care nici nu mai încerca să le steargă, dacă l-ar fi întrebat cineva pentru cine sunt lacrimile n-ar fi putut să spună atunci, erau deopotrivă pentru tatăl căzut pe front la începutul războiului, dar si pentru Gore, un soldat romȃn rănit grav în luptele din Capul Dealului, în 1916, si pe care reusise să-l tragă departe de inamic si să-l ascundă acasă cu complicitatea mamei. Se lipise de sufletul acelui soldat, de felul lui de prin Retezat, si îi promisese să-l caute, după război. A plans si atunci cand camarazii lui Gore îl luaseră să-l treacă munții. Ii trimisese, prin Mos Toader, un toiag cioplit de el si un fluier căci Gore iubea cȃntecul, sperȃnd că va fi la Bălgrad, acum toiagul si fluierul îi păreau de plumb. Se gȃndea că mare si cu greutate trebuie să fie Ţara asta de ceruse atȃtea jertfe si se întreba cȃți tați si cȃți Gore au căzut pentru ea, dintr-o dată satul îi părea mic si Ţara crestea în sufletul lui, iar durerea dispărea încet, asa cum îi răspunsese Gore cȃndva, cȃnd îl întrebase dacă-l doare tare rana: „Dumitre am iubit viața si lumea, am iubit fiecare frunză si fiecare piatră si fiecare rau, am iubit mȃndrele, învȃrtitele si mai ales cȃntecul, dar cel mai mult am iubit pămȃntul ăsta care va respira acum si cu sufletul meu, de aceea nu mă doare Dumitre, să ții minte: cȃnd esti una cu Ţara asta nu te dor decȃt durerile sale”, or acum Ţara era împlinită. Printre lacrimi Dumitru a strecurat un zambet, pentru tatăl său, pentru Gore si pentru Ţara asta mare si frumoasă. Era împlinită.”

   Si, în leganatul carului, vocea bunicului a trecut iar în cantec:
„Peste vȃrful Surului / Pe cărarea muntelui/ Trec cătanele cȃntȃnd / Să lupte pentru pămȃnt...”
Lȃngă un fag urias a oprit caii, a luat din traistă o lumȃnare si a aprins-o între niste pietre cu grijǎ să nu ajungă flacăra la frunzisul din jur:
„ - Aici l-am găsit pe Gore... si pȃnă aici l-am petrecut cand l-au dus ai lui. Cand ăi fi mare si ajungi pe-aici s-aprinzi o lumină.”
- Pentru Gore, Mosule?
- Pentru Ţarǎ, c-apoi Dumnezeu ştie cui să-i pomene numele.”

Aprindeti si voi o lumina pentru Ţara! Sa-i fie calauza!

Share on Facebook
Share on Twitter
Please reload

Follow Us
  • Facebook Basic Square
  • Twitter Basic Square
  • Google+ Basic Square
Featured Posts

BREXIT: Procedura simplă pentru a obține settled sau pre-settled status

January 21, 2019

1/5
Please reload

Recent Posts

March 27, 2020

Please reload

Archive
Please reload

Londra

Marea Britanie

info@romaniimpreuna.co.uk
(+44) 770 7851159

© 2016 by Români Împreună