• Admin

Te caut, Romania mea!

Am crescut cu tara in suflet, asa e la sat, oamenii isi stiu si isi iubesc, intr-o ordine fireasca, pamantul, familia, graiul, neamul si creatia lui Dumnezeu. Am invatat, nu prin lectii predate ci prin lectii traite: cat de important este pamantul acesta, cu oamenii, cu obiceiurile bune, cu dorurile si cu durerile stranse in atatea veacuri. Am trait intuitiv lacrimile de dor ale mosului meu, prizonier candva, undeva departe de tara. Am trait, din povestile batranilor, durerea mortilor nostri pe alte pamanturi, tumultul vremurilor rele si bucuria celor bune. Am invatat de ce „nu se cade” sau ca „buna ziua” este un dar, este al celui care-l da, nu al celui care il primeste (de aceea batranii raspund la salut cu „multamesc dumitale”). Am mai invatat ca tara, graiul si neamul nu se iau niciodata in deradere, ca mai bine iti dai peste mana (sau iti tai o mana) decat sa-ti instrainezi pamantul, am invatat ca satul (sau orasul ) e o lume mica intr-o lume mai mare care se cheama Romania si ca Romania nu poate exista decat cu TOATE aceste lumi mici, ca fiecare sat disparut este o rana deschisa. Si am mai invatat, ca pe o porunca, sa nu ma indatorez niciodata strainului „ca strainul, draga nenii, nu vine sa-ti faca tie bine, el vine sa-si faca lui bine, cu mana ta”. Am invatat sa iubesc fiecare pom si fiecare piatra, fiecare parau si fiecare poiana, am invatat ca natura e vie, face parte, ca si noi oamenii, din bogatia acestei tari, ca trebuie respectata si iubita asa cum noi vrem sa fim respectati si iubiti, si ca ea, Natura, ne daruieste dupa cum si noi, oamenii ii daruim.

      Ai nostri (satenii nostri) au ascuns cu grija tara in timpul comunismului, in familii, in obiceiurile practicate in grupuri restranse, in inima lor, dupa ce o salvasera din razboaie, dupa ce o recuperasera de cotropitori, si au scos-o sinceri si onesti, la lumina, atunci cand, undeva in tara asta, a inceput sa se auda strigatul „libertate”.

     Ascultam povestile despre Ea Tara spuse seara, in sezatorile ascunse de comunisti, ascultam, cuibarita in cojoc sau leganata in car, povestile cu Ea Tara spuse de Mosul meu traind deopotriva bucuria plimbarii cu Mosul (el la treaba eu... la ascultat povesti) si emotia intamplarilor din istoria (adevarata) povestita de el.      Asa am aflat cat de bogata, cat de frumoasa, cat de darnica si primitoare este Tara Mea. Stiam deja cantece, doine, doruri si iubiri de Tara ale atator generatii dinaintea mea. Stiam cum, ai nostri sateni, stiusera sa fie liberi, sa nu se plece. Mai stiam ca altii n-au reusit sa ramana liberi, dar nu si-au renegat tara. Am invatat sa iert, dar sa nu uit ,am invatat, insa, si ca neiubirea de Tara nu se iarta niciodata.     Mai tarziu am invatat la scoala despre bogatia Tarii, despre istorie, eroi, victorii. Sec sau propagandistic, nu conteaza, invatatura de la scoala s-a cernut cuminte prin ceea ce, solid, mi se cladise de-acasa. Nu mai puteam fi „convertita” Tara mea imi era in suflet asa cum trebuia, adevarata.      Acum o caut. Imi caut Tara asa cum o stiam, asa cum o port in suflet, o caut prin padurile doborate, prin albii secate si pamanturi aride, o caut dupa muntii de gunoaie si dupa ruine de fabrici, am intalnit in cautarile mele oameni care o cauta pe strazi. Am intalnit oameni care cereau Tara in fata palatelor sau pe un camp sau pe niste munti, am intalnit oameni care cereau Tara la malul marii sau intr-un sat din vestul Transilvaniei.    Unde este Tara de o cauta si o cere atata lume? Ce-ati facut cu Tara mea! Ce-ati facut cu Tara noastra?  Articol de Maria Grancea.

Foto: 1916, femeile dintr-o familie avrigeana. Colectia Marioara Tudor


Dacă vrei să primești pe email astfel de articole, abonează-te gratuit AICI.

Londra

Marea Britanie

info@romaniimpreuna.co.uk
(+44) 770 7851159

© 2016 by Români Împreună